Ca si la congresul din 2005, cand Iliescu si-a ratat intoarcerea in partid pierzand competitia cu Geoana pentru presedintia PSD, luptele interne din principalul partid de stanga fac prima pagina a ziarelor. PSD da in clocot: Geoana, Mitrea si Diaconescu candideaza la sefia partidului si incearca sa-si adune oastea de sustinatori; Nastase se mai gandeste, dar parca ar incerca si el; Iliescu este in razboi cu Dancu si grupul de la Cluj; Severin loveste in Geoana prin intermediul Institutului Ovidiu Sincai; "greii" partidului se exprima si schimba replici pe toate canalele posibile - in organele de partid, pe bloguri, in presa scrisa, la talk-show-uri, prin scurgeri controlate de informatii s.a.m.d.
Unii comentatori ridiculizeaza PSD pentru modul cum a ales sa-si spele rufele in public, cei mai multi vad in aceste dispute interne un semn de slabiciune si de dezagregare. Politicieni din alte formatiuni politice par sa creada acelasi lucru si incearca sa puna - pe cat posibil - "batista pe tambal" in propriul partid.
Premisa implicita este ca un partid proiecteaza in afara o imagine de forta si seriozitate atunci cand nu lasa sa se vada divergente interne; iar cand isi exhiba conflictele, automat pare slab, "pe duca".
Am o parere diferita.
Cred ca valoarea "unitatii de monolit" a unui partid ca imagine publica este supraestimata. Societatea s-a schimbat, electoratul nu mai este acela de la inceputul anilor 1990, cand o majoritate se simtea agresata de zgomotul unei democratii nascande si isi dorea "liniste". Oamenii s-au obisnuit cu diversitatea vocilor, cu dezordinea din politica, cu competitia democratica pentru putere.
Dupa cateva alternante la putere stanga-dreapta, dupa experienta unor coalitii in diverse combinatii, inclusiv unele oarecum contraintuitive (PDL-PSD, PSD-PNL), dupa crize politice care au fortat limitele cadrului institutional (mineriadele - ultima in 1999; crizele politice cu repetitie din timpul primului mandat al lui Basescu), nivelul de toleranta la zgomot si dezordine al romanilor a crescut destul de mult. Nu cred ca mai sunt prea multi cei care sa se simta serios deranjati sau ingrijorati de actualele turbulente din PSD. Cat timp competitia se poarta in limita unor reguli acceptate, cat timp lupta pentru putere nu pune in pericol cadrul institutional democratic, chiar nu exista motive de ingrijorare. Agitatia de acest tip, in anumite limite, este caracteristica democratiei; linistea si unitatea de pareri infloresc in alt tip de regim.
Din punctul meu de vedere, fara a fi un simpatizant al PSD, aceasta lupta la vedere, cu mai multe tabere si aliante schimbatoare, imi creste interesul pentru acest partid si mi-l face mai simpatic, nu mai antipatic. In aceste zile PSD arata, intr-adevar, ca un partid usor disfunctional, dar in mod indubitabil un partid viu. Sigur, totul se poate termina prost in cazul in care razboiul intern nu va fi rezolvat intr-o modalitate care sa fie recunoscuta drept legitima si sa fie acceptata si de cei invinsi, nu numai de catre invingatori. Dar competitia in sine, schimburile de replici acide, gruparile si regruparile din partid nu sunt un rau in sine, dimpotriva.
Cred ca momentul de cotitura pentru PSD a fost acela cand partidul si-a depasit bariera mentala a "paricidului" politic (despartirea de Iliescu la congresul din aprilie 2005). Din acel moment, PSD-ul este un partid nu neaparat mai "bun" (a se citi politic performant), dar in mod clar diferit de cel controlat pana atunci de Iliescu si Nastase, in care - cel putin din cate se vedeau din afara - seful avea intotdeauna ultimul cuvant, disciplina de partid functiona ca o masinarie perfect unsa, divergentele interne se exprimau cel mult intr-un limbaj criptic, iar orice semn de dizidenta deschisa in partid era inabusit din fasa.
De la acel moment al congresului din 2005 nu mai exista tabu in partid, nu mai exista lider absolut, diversitatea de opinii si interese se exprima mult mai deschis. De acord, se dau si multe lovituri pe sub masa, dar cand a fost politica de partid - chiar in democratiile consolidate - una foarte curata si principiala?
Dar daca PSD-ul de acum este departe de a mai fi partidul monocentric si unit din trecut, avem totusi in Romania in acest moment - si, de fapt, de ceva vreme - un alt partid mare, care are multe dintre caracteristicile PSD-ului condus autoritar de cuplul Iliescu-Nastase pana in 2005.
PDL este in acest moment singurul partid din Romania in care nimeni nu poate ridica vocea impotriva sefului suprem. Care, desigur, nu este Emil Boc, presedintele nominal al partidului, ci Traian Basescu, "dirigintele", tatucul neoficial, dar nu mai putin autoritar. Este de notorietate de ani de zile ca PDL este o masinarie de executare la timp si intocmai, fara cracnire, a ordinelor explicite sau implicite venite de la Basescu. Nu exista nici macar un singur exemplu in ultimii cinci ani in care PDL sa fi iesit din cuvantul presedintelui. Exista in schimb nenumarate exemple in care PDL s-a facut pres in fata lui Basescu, a familiei sale (rusinoasa aservire a partidului intereselor candidatei "independente" Elena Basescu la europarlamentarele din 2009, un record absolut de servilism in politica romaneasca de dupa 1989) sau a apropiatilor sai (ca Elena Udrea).
Sa facem niste comparatii:
In PSD-ul actual, nu exista nici o personalitate intangibila. Geoana, Iliescu, Nastase si oricare nume ne mai vine in minte, toti sunt contestati si criticati din multiple directii. In PSD nu mai exista "vaca sacra".
In schimb, in PDL, nici nu se poate imagina un atac deschis la Basescu - sau la cineva din cercul lui apropiat. Nici macar asa-zisii dizidenti ca Cristian Preda (despre care m-am exprimat deja) nu indraznesc sa-l atinga pe Basescu nici cu o floare (de fapt, mai plauzibil este ca actioneaza cu permisiunea lui, servind drept canale de transmisie a unor semnale de diferite tipuri / in diferite registre dinspre Basescu catre partid).
Cand Geoana a acuzat practici paranormale si "atacuri energetice" in recenta campanie pentru prezidentiale, a fost pe buna dreptate luat peste picior nu doar in afara, ci si in interiorul PSD (inclusiv de grei ca Iliescu sau Mitrea, ba chiar si de propriul consilier de campanie). Cand ulterior s-a dovedit ca Basescu chiar a tinut aproape in campanie un sarlatan cu pretinse puteri paranormale, nimeni in PDL nu si-a permis nici macar vreo ironie, necum o critica deschisa; tonul declaratiilor pe acest subiect al unor purtatori de mesaj PDL-isti s-a schimbat brusc - de la verva ironica cat timp era vorba de Geoana si credinta lui in paranormal, la declaratii extrem de prudente si laconice cand a venit vorba de Basescu. Ce-i drept, din zona presei i s-au cerut lui Basescu explicatii, pe care insa nu le-a dat pana acum; iar in PDL s-a instaurat tacerea in aceasta chestiune, probabil cu certitudinea ca - in buna traditie romaneasca - presa se va lua cu altele si va uita.
Dintre PSD-ul si PDL-ul de acum, mai degraba PSD este organismul viu, iar PDL mumia.
Se poate obiecta ca un partid aflat la putere e mai putin dispus la reglarea deschisa a unor conturi interne si la incurajarea vocilor divergente decat unul aflat in opozitie, care nu are prea multe de pierdut. Dar acest argument intareste, nu diminueaza concluzia ca PDL-ul actual este o replica a PSD-ului monolitic din perioada cand se afla la putere.
In plus, consideratiile de mai sus se aplica PDL-ului si in perioada de dupa iesirea din guvernul cu PNL, cand partidul a fost - la nivel parlamentar si guvernamental - in opozitie.
PDL de acum seamana cu PSD din 2000-2004 si intr-o alta privinta importanta: vocatia de partid-stat, de acaparare totala a puterii, de control politic in adancime al administratiei, de cooptare de parlamentari si alesi locali ai altor partide, de alocare a resurselor publice in interes politic.
In plus, prin alinierea neconditionata la toate initiativele politice ale lui Basescu, PDL actioneaza constant ca o cutie de rezonanta a presedintelui. Partidul doar amplifica la extrem impulsurile lui Basescu, in loc sa le modereze din cand in cand. Prin reducerea diversitatii politice (care are un efect moderator si stabilizator), PDL a contribuit semnificativ la destabilizarea vietii politice romanesti si la producerea crizelor politice in serie care au zguduit serios chiar fundatiile institutionale ale ordinii democratice.
Exista totusi si o diferenta dintre PSD din 2000-2004 si PDL de acum.
PSD-ul de atunci nu avea apologeti in randul intelectualilor cunoscuti si al societatii civile.
No comments:
Post a Comment