Wednesday, April 28, 2010

Want Change? (EN)

(Includes UPDATE after the jump)

During the 2008 presidential elections in the US, change was the central campaign slogan. Obama was the first to use it consistently and seize the change momentum; and also the more obvious change candidate. But by the later stages of the long primary campaign, Hillary Clinton - who had initially branded herself as the experienced candidate - was contesting the change mantle herself. And in the proper elections, even John McCain, the candidate of the incumbent party, tried to sell himself as a maverick and champion for change.

It's interesting to see how the change slogan has now caught on in the UK elections.
The LibDems of course are the natural "change party", and the slogan that opens their website is: Change that works for you.
On the other hand, it must be impossible for Labour to use the C-word after 13 years in power, and with Gordon Brown a veteran Chancellor of the Exchequer and subsequently Prime Minister.

But the Conservatives? Why not?
Their (very mediocre, if you ask me) campaign videos - like the one below, or the one here - end up with this rather counter-intuitive punchline: Vote for change, vote Conservative!

But... wait a minute! Isn't Conservatism supposed to be more about stability and (return to) traditions than about change? Sure enough, a Conservative government would be a change after 13 years of Labour, but to make change the central campaign slogan is in a way like saying: "Vote for social justice and equality, vote Libertarian!", or "Free sex and drugs for all - vote the Catholic party!"

What does this change frenzy reveal about the political psychology on the two sides of the Atlantic? And where can this dynamics eventually lead?
I don't have a definite answer to these questions, but here are some initial thoughts:
  • There is an obvious collective wish to break with recent past and turn a page, a generally negative valuation of the last decade. Both the US and UK have been through traumatic experiences during this period: terror attacks on their territory, prolonged wars with questionable rationales, financial crisis and economic recession. Also - in particular in the US - a very problematic legacy of semi-acknowledged war crimes and human rights abuses ranging from unwarranted wiretaps to torture of prisoners in the name of a self-perpetuating "war on terror", which feeds collective sentiments of frustration, shame and guilt - or, alternatively, aggressive denial (by the New Barbarians).
  • This wish to make a clean break with the past - in its essence an utopian idea since a tabula rasa is impossible - can go quite far, possibly producing unprecedented political choices. In the US, this has meant the election of the first black President; in the UK, it might well mean an overhaul of the traditional party system, with the LibDems, the eternal "third party", apparently set to achieve a breakthrough this time. But there is an intrinsic tension between - on the one hand - the proliferation of the change discourse with anti-system accents and people's rejection of traditional politics, and - on the other hand - the need (much less discussed and explained) to manage change within the existing political framework, not outside of it. In other words, there is a built-in tension between campaign promises of radical change (which are not new in themselves; what's new is that virtually all parties claim to be for "change") and the available modalities to deliver change - which are fatally limited and within the existing system.
  • Politics is (re-)claiming a central position in people's concerns and aspirations that in general it has not had, in recent history, in Western countries, and is becoming more value-based and identity-based and less pragmatic and less open to compromise. "Change" is a very broad concept, that can mask very significant differences. Societies that some years ago seemed largely post-political are now re-politicized in a rather profound, potentially durable way; political arenas that seemed to converge towards the centre are again increasingly polarized. True, the US was always more politicized than Europe and still consuming its culture wars - let's not forget Newt Gingrich's "Conservative Revolution" of the mid-1990s, which preceded the neocon takeover under Bush Jr; but even there, the current polarization seems extreme - for instance, healthcare reform, the big signature achievement of Obama's presidency so far, has passed with zero Republican votes.
  • Where is this going? Difficult to say. But I would argue that there are some limits to the degree of political vibrancy and anti-system sentiment combined with value-based political polarization that a society can endure for a longer time (years), before it spills into broader societal pathologies. In other words - I think that, particularly in the US, the social fabric is by now increasingly fragilized, among others by the escalating political antagonisms, and that we may start witnessing in the near future some rather strange or unexpected phenomena around the tension, cracking or breakage points. For instance, a return to political violence of the kind that has not been seen in decades is a distinct possibility. By some accounts we are seeing some signs already.
UPDATE: More evidence about the inconvenience of being an incumbent these days...
UPDATE 2: Could this become a defining moment of the UK campaign? Interesting comparison with the US campaign - and what would have been an equivalent of Brown's gaffe there.


    1. Probabil ca David Cameron va fi urmatorul prim-ministru, asta daca nu cumva regina Elisabeta va dori brusc sa fie un monarh-jucator si sa ofere functia de prim-ministru liberal-democratilor, mai exact lui Nick Clegg. Oricum, viitorul guvern britanic va fi unul format de alianta dintre conservatori si LibDem. Cat priveste asocierea dintre "change" si "conservatives", este intr-adevar extrem de neinspirata. Probabil ca, la fel ca Mircea Geoana inainte de turul 2 la prezidentiale, considera ca nu mai pot pierde si neglijeaza aspecte esentiale de campanie electorala. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce-ar fi daca, in ultimele saptamani de campanie, laburistii ar recupera terenul pierdut in anumite colegii si ar trece de pe locul 3 la nivel national pe locul 1, daca nu la voturi, cel putin la mandate :-)

    2. @ Shelly Nix
      Dupa parerea mea miza principala nu este persoana PM - sunt de acord cu tine ca, cel mai probabil, va fi Cameron (desi o surpriza nu este exclusa, depinzand de rezultatul alegerilor si felul cum se va forma majoritatea). Ce este insa foarte important este daca va fi "hung parliament" cu LibDems in rol de arbitru. O astfel de perspectiva este detestata de conservatori (vezi si aici: si este greu de anticipat cum s-ar forma guvernul. Si eu daca as fi in locul lui Clegg as merge la alianta cu conservatorii, dar nici cealalta varianta nu poate fi cu totul exclusa. In orice caz, intr-o astfel de situatie LibDems ar putea pune niste conditii si obtine niste concesii - cea mai importanta fiind un sistem electoral mai reprezentativ, mai apropiat de proportionalitate. Evident, asa ceva ar schimba considerabil peisajul politic si raporturile de putere pe termen mediu si lung.

    3. Spre deosebire de Romania si de regimurile semiprezidentiale de tip francez, in Europa (inclusiv in Franta) formarea Guvernului si linia politica generala este determinata prin negocierile dintre partidele parlamentare, nu de vointa presedintelui sau monarhului. Insa daca LibDem va intra in alianta cu laburistii, chiar din postura partidului care ofera prim-ministrul (pe Nick Clegg), seriozitatea clasei politice din Marea Britanie va fi pe buna dreptate pusa la indoiala. Nu sunt specialist in politica europeana, dar imi pot da seama ca electoratul britanic doreste in mod clar inlaturarea laburistilor de la putere, dupa 13 ani de guvernare cu rezultate discutabile. Imagineaza-ti ca, dupa alegerile parlamentare din 2012, PNL, cu 20% din mandate, ar putea forma guvernul impreuna cu PSD (35% din mandate), insa liberalii ar decide formarea guvernului cu PD-L (tot 35% din mandate) si UDMR (10% din mandate). Eventual tot cu Emil Boc in functia de premier. Sau cu Elena Udrea, pentru diversitate. Cum ar fi ? La fel vor simti britanicii care voteaza LibDem daca, prin negocieri de culise, votul lor va insemna prelungirea puterii laburiste timp de inca 5 ani.

    4. @ Shelly Nix
      Daca am citit bine inceputul ultimului comentariu de la tine, inteleg ca regimul semiprezidential "de tip francez" nu se aplica la... Franta :)
      Dar vorbind serios, eu nu vad o problema fundamentala cu negocierile politice si compromisurile la formarea unei coalitii; este o procedura in interiorul regulilor de joc ale democratiei reprezentative (spre deosebire de ce face PDL acum, luand parlamentari de la altii pana la inversarea configuratiei politice din parlament). Cand partidele fac promisiuni in campanie, se subintelege ca ele sunt valabile integral doar in situatia in care partidul respectiv are singur majoritate pentru guvern (ca FIDESZ acum in Ungaria); daca nu, va trebui sa cada la pace cu alte partide, care si ele au facut propriile promisiuni si au prorpiul electorat - nu vad ce e in neregula cu asta. Sigur, daca un partid ar promite in campanie ca in nici un caz nu va face o coalitie cu un altul (ceea ce ar fi o stupizenie si nu prea se intampla, nici macar la noi) si apoi face o astfel de coalitie, atunci se poate spune ca si-a mintit electoratul; oricum, este dreptul electoratului si numai al lui sa-l sanctioneze cu prima ocazie.
      In cazul in speta: da, LibDems ar trebui mai degraba sa se alieze cu Tories pentru "schimbare" la guvern. Dar miza mai importanta pana la urma e schimbarea sistemului electoral, fara de care orice schimbare a configuratiei politice e foarte dificila. Daca Tories nu vor asa ceva si in schimb Laburistii accepta, atunci decizia cu care sa te aliezi devine mult mai problematica - si ma gandesc ca electoratul LibDem isi va dori o mai buna reprezentare politica pe termen lung prin schimbarea sistemului electoral.
      La fel, nu vad o problema fundamentala ca PNL sa faca guvern cu PDL dupa viitoarele alegeri, cu Boc sau Udrea PM - atat timp cat asta se face in interiorul regulilor democratiei reprezentative. Sigur, cred ca politic ar fi curata sinucidere pentru PNL (cel putin cat timp PDL este controlat de Basescu si oamenii lui), dar asta e alta discutie. Si pana una-alta, sinuciderea politica nu este ilegala.
      Ca anecdota: in 2008 dupa alegeri eu am spus ca o alianta de guvernare PD-PNL ar fi fost inca posibila, cu conditia ca ambele partide sa se distanteze de liderii antagonici: Basescu si Tariceanu. (Chiar ma gandeam ca un candidat de PM posibil consensual ar fi fost Petre Roman - un fel de reconciliere peste timp cu vechea garda pedista). Cam utopic, nu? Si intre timp Base visase ceva cu PSD :P

    5. Regimul semiprezidetial de tip francez presupune desemnarea unui candidat pentru functia de premier de catre seful statului, respectiv de catre Presedinte, care apoi numeste guvernul investit de Parlament. Daca in privinta numirii guvernului toti sunt de acord ca este un act pur formal, in privinta desemnarii premierului exista aprigi controverse, experimentate intens de romani in toamna anului 2009. Ai sesizat corect faptul ca regimul semiprezidential confera puteri extrem de largi Presedintelui in tarile care au copiat modelul francez, insa nu este aplicat in ... Franta ! Presedintele Francois Mitterand a exprimat succint relatia dintre seful statului francez si Parlament privind desemnarea premierului si formarea guvernului : "Cand Parlamentul doreste ceva, Presedintele fie cedeaza, fie demisionaza". Sigur, presedintele francez poate dizolva camera inferioara a Parlamentului (Adunarea Nationala) si are destule prerogative care pot fi exercitate "in forta", dar traditia politica franceza nu permite asemenea situatii. Bineinteles, daca Jean Marie Le Pen ar deveni presedinte, traditia ar putea fi schimbata :-)
      In ceea ce priveste comparatia politicilor de coalitii din Romania si din Anglia, exista oarecare similititudini intre situatia din 1996 din Romania si situatia actuala din Anglia. In 1996, romanii au votat majoritar PENTRU doua mari blocuri politice (CDR si USD) si IMPOTRIVA partidului de guvernamant (PDSR). Daca, prin absurs, USD (PD) ar fi decis formarea guvernului alaturi de PDSR, izbucnea o noua revolutie, sau oricum revolte sociale foarte grave. La fel in Marea Britanie : daca electoratul voteaza PENTRU conservatori si liberal-democrati, si IMPOTRIVA laburistilor, iar apoi LibDem si Lab formeaza impreuna guvernul, revoltele sociale vor fi imposibil de prevenit si controlat. Chestiunea reformei electorale nu va putea fi invocata convingator in fata opiniei publice, deoarece englezii, in majoritatea lor (chiar si votantii LibDem), apreciaza actualul sistem uninominal pur.
      Referitor la posibilitatea unei aliante intre PNL si PD-L : stii de ce conducerea liberalilor a refuzat oferta partidului nostru de intrare la guvernare si in 2008, si in 2009 ? Nu din cauza principiilor etice si morale invocate de Antonescu, ci din cauza faptului ca, in afara de Ludovic Orban, nimeni din PNL nu voia sau nu putea sa fie ministru. Tariceanu a vrut musai prim-ministru si a refuzat categoric sefia Camerei Deputatilor, Antonescu a vrut musai prim-ministru, a refuzat sefia Senatului si nici macar nu a luat in considerare oferta schimbarii premierului Emil Boc cu Adriean Videanu, iar Nicolai, Stroe si Vosganian, din cauza adversitatii lor declarate ostentativ fata de Traian Basescu, stiau ca nu pot ocupa functii in Guvern. Solutia guvernului cu PSD a fost elaborata mult inainte de alegerile din 2008, si a fost bazata pe un pact subinteles : castigatorul alegerilor prezidentiale din 2009 ia totul. Iar in 2009 stim cine a fost castigatorul :-)

    6. @ Shelly Nix
      Imi place discutia si multumesc pentru informatiile din culisele negocierilor politice din 2008 - raman totusi la parerea ca principalul motiv care a facut ca PNL sa aiba retineri fata de o noua alianta cu un PDL controlat de Basescu a fost instinctul de conservare, dupa experienta de la prima colaborare. Putem discuta despre asta mai pe larg.

      Raman la parerea mea ca nu este nimic fundamental in neregula in a negocia solutii de compromis politic intre partide care au fiecare propriul electorat si propria platforma. Sigur, unele solutii sunt politic mai viabile decat altele, dar toate sunt in interiorul cadrului democratic formal, in interiorul regulilor jocului. Putem continua si discutia asta mai pe larg daca vrei, dar mi se pare amuzant ca pari sa consideri foarte OK cand PDL negociaza cu alte partide, dar sa vezi ceva in neregula daca alte partide negociaza intre ele :P
      Problema pe care o am insa e ca PDL a iesit in afara regulilor jocului atunci cand a schimbat configuratia politica a parlamentului pana la rasturnarea majoritatii (sa nu uitam, PNL+PSD aveau impreuna majoritatea dupa alegerile parlamentare, cum se face ca acum sunt ambele in opozitie?).
      La fel, in afara regulilor, a jucat si Basescu in toamna trecuta. A sugera ca la noi ar fi functionat "modelul francez" de semiprezidentialism cand Basescu a refuzat sa recunoasca dreptul unei majoritati constituite in Parlament (din toate partidele cu exceptia PDL) de a forma guvernul nu cred ca poate convinge pe multi din afara PDL. Vreun model o fi fost, dar sigur nu cel francez :P

      In fine, nu stiu de unde ai informatia ca electoratul LibDem ar prefera pastrarea sistemului actual. Poate le place sa fie sistematic subreprezentati? Oricum, partidul nu cred ca e prea fericit cu situatia asta. Si de fapt uite ce scria The Economist de curand exact pe tema asta (ca LibDems ar putea negocia la o adica chiar cu Laburistii in interesul schimbarii sistemului electoral):

      The haggling over what shape the new administration takes could be hard to stomach for a country unused to the back-room deals that democracies with proportional voting systems rely on to form governments [...] Mr Clegg says co-operation with the other parties will also depend on their commitment to [...] political reform, such as ditching the first-past-the-post voting model.
      [...]Thanks to the vagaries of the voting system, there could well be a big gap between votes won across the country and seats won in Parliament. Labour may end up with the fewest votes of the three main parties but the most MPs. The Lib Dems could finish first but have the fewest seats. The case for a more proportional electoral system could then become irresistible [...]