Adevarata miza a framantarilor din PDL (RO)

Dupa sedinta de sambata a Consiliului de Coordonare al PDL, filmul pe care il vedem in bucla, atat pe canalele portocalii (de exemplu aici), cat si - in mare masura - pe televiziunile "mogulilor", are un scenariu simplu, cu personajele pozitive si negative clar delimitate. Pe scurt, povestea care se propaga este urmatoarea: o mica falanga de reformisti (Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu) a incercat sa reformeze PDL prin impunerea in statut a unor criterii mai stricte de integritate, dar "greii" partidului si baronii locali s-au opus. "Reformistii" au fost in minoritate, desconsiderati si umiliti; PDL se dovedeste nereformabil.

Mi se pare ca discutia din acest unghi prezinta doar o imagine incompleta si distorsionata a realitatii, pierzand din vedere miza cu adevarat importanta.

Chestiunea esentiala pentru Romania - in legatura cu acest partid - nu consta in criteriile de integritate din statutul PDL. De acord, coruptia este o problema, una serioasa, atat la PDL cat si la alte partide mai ales atunci cand / acolo unde sunt la putere, si este nevoie sa intarim mecanismele institutionale care sa tina aceasta problema sub control. In treacat fie spus, a crede foarte tare in sistemele interne de integritate ale partidelor mi se pare putin naiv: ele sunt bune daca exista si sunt aplicate, dar nu ne putem lasa numai pe mana partidelor pentru combaterea coruptiei in politica; autoreglementarea si autodisciplina au limite inerente, mai ales daca vorbim de politica romaneasca. Este nevoie de garantii anti-coruptie cat mai solide, institutionalizate in afara partidelor politice, la care sa aiba acces societatea civila, presa, cetatenii, celelalte partide (in primul rand opozitia, oricare ar fi ea) s.a.m.d.

Discutia nesfarsita despre "bunii si raii" din PDL mascheaza insa o problema mult mai grava, despre care am mai scris aici si aici. Ceea ce face ca PDL sa fie toxic pentru Romania, din punctul meu de vedere, nu este in sine coruptia din partid, ci felul in care aceasta factiune politica a preluat puterea totala, fara a avea legitimitatea democratica pentru asta si fortand cadrul legal si institutional. In aceasta deriva anti-democratica, pretinsa superioritate morala a PDL fata de alte partide (mai pur, mai putin corupt, in lupta contra "sistemului ticalosit") a functionat ca o perdea de fum, la adapostul careia a fost violata ordinea democratica.

Atacul impotriva pluralismului politic, impotriva institutiilor reprezentative ca Parlamentul, masluirea raportului de forte politice pentru care oamenii au votat sunt pericolele fundamentale pe care le reprezinta PDL (nu atat in sine, ci ca instrument al puterii basiste). Coruptia este de asemenea un rau, dar un rau de ordin secundar. Nu putem renunta la democratie de dragul anti-coruptiei - vom sfarsi pierzandu-le pe amandoua: incalecati de politicieni corupti si fara posibilitatea de a-i schimba pe cale democratica.

Pe scurt, pericolul cel mai mare reprezentat de PDL este capacitatea dovedita - si lipsa oricarei retineri - de a juca in afara cadrului democratic. Iar acest lucru este foarte legat de felul in care acest asa-zis partid tinde sa se supuna neconditionat unei singure persoane - Basescu.

Coruptia pedelistilor este si ea o problema, dar nu problema principala (si care oricum nu se rezolva prin amendamente la statutul partidului).

Privind lucrurile din acest punct de vedere, iata interpretarea mea a evenimentelor de sambata si a reactiilor care au urmat in media:

Neputinta opozitiei (RO)

Cand a fost anuntata la inceputul anului, marea alianta a opozitiei (incepand cu PNL+PC=ACD, continuand cu ACD+PSD=USL) si-a asumat drept scop principal schimbarea cat mai rapida a majoritatii parlamentare si, pe cale de consecinta, a guvernului. S-a vorbit explicit despre luna martie ca termen pentru rasturnarea puterii basiste (pentru improspatarea memoriei, vedeti de exemplu aici si aici).

In loc de asta, ce aflam acum, la inceputul lunii asumate de opozitie ca termen al schimbarii? Ca PDL tocmai si-a asigurat sprijinul actualilor parteneri pentru guvernare pana la alegerile din 2012.

Va asteptati ca USL sa-si asume esecul? Sa recunoasca faptul ca principala justificare explicita a acestei aliante oarecum contra naturii si-a pierdut valabilitatea?
Eu nu.

Ne-am cam obisnuit cu imposibilitatea constitutiva a politicianului roman de a-si asuma esecul si vina. (Basescu nu este o exceptie: desi ocazional "isi asuma raspunderea" declarativ pentru cate o gafa sau cate un esec prea evidente, niciodata nu a facut vreun gest in consecinta; la el, "asumarea raspunderii" are doar valoarea unei vibratii a coardelor vocale, fata de alti politicieni are doar un mai mare talent de a-i prosti pe oameni in fata, de a-i "face din vorbe".)

Dar la USL nu cred ca avem de-a face cu un simplu esec, ci cu ceva mai mult.


Inca de la inceput, mi-am exprimat indoiala cu privire la adevaratul scop al USL. Ceea ce s-a intamplat de atunci incoace nu a facut decat sa-mi confirme impresia mai veche (si despre care am mai scris aici, aici, aici) ca opozitia nu este serioasa in privinta rasturnarii imediate a actualului guvern, ci mai degraba se pozitioneaza in perspectiva viitoarelor alegeri.

Ministerul Adevarului (II) si o noua sansa pentru Romania (RO)

Despre istoria chestiunii, aici.

Iar acum, intr-un tarziu, deznodamantul.


Cu toate incercarile basescienilor de a crea o perdea de fum, adevarul devine din ce in ce mai vizibil, cu puterea de neclintit a evidentei, pentru orice om care gandeste cu propriul cap: Romania este acum in situatia in care este si are guvernul pe care il are pentru ca asa a vrut Basescu. Punct.

Setul de pretexte invocate pentru a masca adevarul si incercarile de a rescrie istoria incep sa se naruie. Impunerea unui guvern ilegitim s-a facut cu calcarea in picioare a cadrului constitutional si a ordinii democratice, cu incalecarea politica a institutiilor statului. (Iar acum Basescu cauta disperat o iesire, mizand, ca de obicei, pe memoria scurta a romanilor.)

***
Momentul este unul foarte important. Aceasta decizie judecatoareasca, daca opozitia actioneaza solidar si disciplinat, s-ar putea transforma in declansatorul de care era nevoie pentru a schimba majoritatea din Parlament si a crea o noua formula de guvernare.

Cocalari politici (RO)

Adrian Nastase, fost premier, iubitor de arta, actual blogger cu pretentii ("blog cu acord intelectual, continut implicit") si in timpul liber client al parchetelor, a publicat ieri "o analiza interesanta referitoare la ultimele evolutii politice" (in fine, asta zice el), pe care ar fi primit-o, nu ne spune de unde.

Materialul e o compunere de toata jena, fiind scris probabil de vreun intern sfertodoct. Constructia frazelor este hilara (imi aminteste de scrisorile cititorilor publicate in "Scanteia Tineretului"), limbajul este de comentariu politic intre cocalari la o bere la terasa din spatele blocului, logica este zgrunturoasa, gramatica scartaie din incheieturi.
Eu m-am distrat citind, iata un set de citate reprezentative (parantezele si sublinierile imi apartin):

Iesirea prin Sarindar (RO)

Calitatea viziunii economice a presedintelui Basescu este definitiv ilustrata de aceasta colectie de declaratii (mai exista si alte exemple). In fata evidentei oistii infipte sistematic in gard, cuvintele palesc.

Un alt specialist de marca, recordman mondial, este guvernatorul BNR Mugur Isarescu, care de exemplu in aprilie 2009 vedea Romania continuandu-si netulburata cresterea economica (in acel an, economia a scazut cu peste 7%).

Veti intelege, deci, ca devin nelinistit cand presedintele si guvernatorul se intalnesc sa puna tara la cale.

De data asta, insa, mai este ceva: Basescu pare sa caute, tot mai disperat, o iesire politica.

Embracing the opportunity (and risks) of Arab democracy (EN)

As the authoritarian order in the Arab world is shaking in the face of popular uprisings that have broken through the socially entrenched fear barrier, an equally epic struggle is taking place in the West to come to terms with its own fears vis-a-vis the Arabs, and to comprehend the until recently unimaginable prospect of Arab democracy. 

For the West, the current dilemma is whether to embrace what looks like the chance of an unprecedented democratic opening in the Middle East (and, yes, with all the risks associated to it), or stick to the old comfort zone of familiar dictators who deliver "stability and security" in a volatile region.

This shouldn't be a dilemma at all.
For the "realist" position of privileging "stability" over change is riddled with inconsistencies and, in the longer term, breeds risks at least as serious than those associated with the alternative.